Începuturile problemei palestiniene
Geopolitica este o ştiinţă politică ce studiază impactul aşezării şi poziţionării geografice a unui stat asupra politicii sale externe şi interne, precum şi impactul factorului spaţial asupra politicii internaţionale în ansamblu.
Termenul de geopolitică a fost folosit pentru prima oară într-o prelegere publicată în 1899. În 1916, în lucrarea Problemele științifice ale războiului mondial , geopolitica era definită ca știința despre stat - statul fiind privit ca organism geographic sau desfășurare în spațiu.
Geopolitica ia în considerare totalitatea preocupărilor actorilor prezenți pe scena internațională, și se concretizează adeseori în doctrine.
Una din problemele fierbinţi ale istoriei contemporane este reprezentată de conflictul arabo/israelian. Voi încerca în cele ce urmează să realizez o scurtă analiză din punct de vedere geopolitic și geostrategic al începutului problemei palestiniene.
Din sintagma „conflictul arabo/israelian” s-ar desprinde că aceştia sunt şi au fost actorii principali. Dar, acest teritoriu nu trezea oare interesul şi altor outsideri, Marile Puteri europene nu aveau ele oare nici un obiectiv şi interes de apărat în această zonă?
Reflectoarele occidentale încep să se aprindă asupra scenei palestiniene încă din secolul al XIX-lea. Consulate şi vice-consulate ale europenilor încep să fie înfiinţate aici. Astfel, în 1838 avem consulatul britanic care este la scurt timp urmat de cel al Franţei, Prusiei, Rusiei, Austriei, Sardiniei, Spaniei şi de cel al Statelor Unite ale Americii. Apariţia acestor consulate a fost o urmare a perioadei egiptene de dominaţie în zonă. În 1831 Muhammad Ali – conducătorul Egiptului – şi-a trimis armata comandată de fiul său Ibrahim împotriva suveranului său, sultanul de la Constantinopol. A cucerit întreaga regiune a Siriei incluzând aici şi Palestina. Pentru a păstra o bună relaţie cu puterile europene, Muhammad Ali a făcut două mişcări. În primul rând a eliminat orice formă de discriminare a non-musulmanilor din teritoriile cucerite, iar în al doilea rând a facilitat penetrarea politică şi religioasă în zonă a europenilor prin permiterea deschiderii de consulate şi prin instituţionalizarea acţiunilor misiunilor religioase.
Având în vedere că la vremea respectivă nu se putea pune problema unei stăpâniri teritoriale în zonă, unul din instrumentele primordiale ale puterilor europene de exercitare a influenţei a devenit „protecţionismul” minorităţilor non-musulmane din Imperiu.
În secolul al XIX-lea, evreii din majoritatea ţărilor europene au fost emancipaţi, adică li s-au garantat drepturi egale cu cele ale cetăţenilor creştini şi a celorlalţi cetăţeni ai statelor respective. Revoluţia industrială era în desfăşurare şi evreii au început să joace un rol important ca întreprinzători în noile industrii şi afaceri. Mobilitatea socială şi economică precum şi avansul cultural al evreilor europeni în această perioadă au făcut din ei unul din cele mai vizibile simboluri ale modernizării. Cei care s-au opus modernizării din secolul al XIX-lea – de la aristocraţi la ţărani – îi percepeau pe evrei ca pe o forţa distructivă. Atitudinea tradiţională, care a persistat şi după emanciparea evreilor, şi noua imagine a evreilor s-au combinat cu frustrările contemporane şi mania rezultatelor din schimbările sociale aduse de capitalism.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, anti-semitismul modern a penetrat cercurile politice catolice şi partidele. Ziarul iezuit „Civilta Cattolica”, publicat la Roma, răspândea permanent prejudecăţi anti-semite a căror influenţă se resimţea cu mult dincolo de graniţele Italiei. În Austria, Partidul Social Creştin, care se bucura de sprijinul Bisericii Catolice, cuprindea puternice elemente anti-semite şi a reînviat eticheta de sânge. În Franţa, presa catolică răspândea şi ea idei anti-semite, mai ales în timpul Afacerii Dreyfus .
La jumătatea secolului al XIX-lea în Europa a apărut o nouă teorie: cea a rasei. Potrivit acestei teorii, umanitatea era împărţită în rase „superioare” şi rase „inferioare”. După părerea adepţilor acestei teorii, evreii erau o rasă sub-umană şi o ameninţare mortală la adresa purităţii aşa-ziselor rase considerate superioare şi „pure”. Apariţia partidelor şi organizaţiilor anti-semite, indiferent că se bazau pe principii economice, religioase sau de rasă, sau pe o combinaţie a tuturor acestora, constituie caracteristica cea mai importantă a anti-semitismului politic modern. Asemenea partide s-au manifestat mai ales în Germania în anii 1880. În Imperiul Rus anti-semitismul a devenit politica oficială a guvernului care, în 1881 şi 1882, a încurajat violente atacuri armate împotriva evreilor, cunoscute ca pogromuri. La începutul secolului al XX-lea existau mulţi anti-semiţi convinşi pe tot teritoriul Europei, dar mai ales în Franţa, Germania, Austro-Ungaria, Rusia şi România. Deşi partidele anti-semite nu au primit prea mare susţinere din partea electoratului, anti-semitismul nu era doar foarte răspândit, ci şi acceptat din punct de vedere social.
La începutul anilor 1880 creşterea antisemitismului în Germania şi Austria precum şi avalanşa programelor existente în Rusia şi Europa de Est i-a convins pe o mare parte din evrei că asimilarea nu mai putea să reprezinte o soluţie viabilă sau acceptată. Astfel, începe să fie percepută ideea că evreii nu reprezentau doar un grup religios, ci o naţiune ce se baza pe credinţă şi sentimente comune. Astfel, adepţii acestor ideii credeau că „problema evreiască” poate să fie rezolvată doar dacă poporul evreu va putea să fie privit la egalitate cu celelalte popoare, iar acest lucru era realizabil doar dacă se întorceau acolo unde ei considerau că este ţara lor – Eretz Israel – adică în Palestina.
Iată de ce dr. Theodor Herzl spunea că „evreilor ar trebui să le fie garantată suveranitatea pe o porţiune din glob suficient de mare pentru a satisface necesităţile de drept ale unei naţiuni”. Pentru a putea negocia cu marile puteri atingerea ţelurilor sioniste, Herzl avea nevoie de o bază puternică pe care să se poată sprijini în acţiunile sale. Astfel, era hotărât să conceapă sionismul ca un actor important al relaţiilor internaţionale dotând această mişcare cu programul şi aparatura instituţională necesară. El organizează un Congres Reprezentativ al evreilor care era centrul reprezentativ al mişcării sioniste, asemănându-se cu o Adunare Naţională. Primul astfel de Congres a avut loc la Basel, pe 27 august 1897. La acest Congres la care au participat peste 200 de persoane a fost formulat un program ce definea ţelurile israelienilor şi au fost puse bazele unei organizaţii permanente. Programul prevedea: colonizarea Palestinei de către muncitori evrei în domeniul agricol şi industrial; încurajarea şi susţinerea sentimentului naţional evreiesc; organizarea evreilor şi unirea acestora din punct de vedere instituţional pe plan local şi internaţional în concordanţă cu legile celorlalte ţări. La al doilea Congres de la Basel, un an mai târziu, s-a hotărât înfiinţarea unei bănci – Trustul Colonial Evreiesc – care să poată să fie folosit drept instrumentul financiar necesar susţinerii organizaţiei.
Făcând abstracţie de bine cunoscutul slogan folosit cu atâta frecvenţă în perioada ce a urmat – un teritoriu nelocuit pentru un popor fără teritoriu – Herzl era conştient totuşi că Palestina nu era un teritoriu al nimănui. Acest lucru este relevat de faptul că, susţinând teza că obţinerea teritoriului palestinian pentru stabilirea căminului evreiesc acolo depindea numai de acordul sultanului, Herzl se gândea să-i facă sultanului o ofertă greu de refuzat. Dar, răspunsul sultanului a fost unul prompt: „Nu pot să vând nici măcar o palmă de pământ, căci nu-mi aparţine mie, ci poporului meu. Poporul meu a câştigat acest Imperiu luptându-se pentru el cu sânge […]. Îl vom acoperi mai întâi iarăşi cu sânge decât să permitem să fie îndepărtat de noi” .
Marea Britanie a fost prima Mare Putere ce i-a luat pe israelienii ce ajunseseră în Palestina sub aripa lor protectoare. Acest protecţionism a fost privit cu suspiciune de ceilalţi actori ai scenei relaţiilor internaţionale de la aceea oră, care nu s-au ferit mult timp până să urmeze exemplul britanicilor. Factori notabili cu un impact considerabil peste timp pot să fie consideraţi şi asociaţiile culturale şi sociale ale filantropilor evrei, dar şi organizaţiile educaţionale precum Alianţa Franceză Israelită şi Societatea pentru Asistenţa Evreilor Germani .
Deşi în viziunea multora Palestina era un teritoriu gol înainte de sosirea valurilor de emigranţi evrei, această „goliciune” nu putea să însemne decât poate în mintea celor mai ignoranţi lipsa totală de populaţie. Mai degrabă era o ilustrare a lipsei de civilizaţie cam în aceeaşi idee în care au fost privite America sau Africa la început. Şi totuşi exista o largă atestare a „băştinaşilor” palestinieni care oricum după cum o arată chiar şi studiile israeliene erau mult mai numeroşi. Unul din cele mai relevante exemple mi se pare aici faptul că palestinienii constituiau subiectul studiilor etnografice privind societatea rurală, obiceiurile şi religia.
Palestinienii – un popor despre care puţini sunt cei care ştiu cine sunt, pentru ce se luptă, care le sunt scopurile şi cel mai important, poate, care este baza acestor revendicări?
Deşi naşterea identităţii arabe a palestinienilor apare relativ târziu şi reprezintă în parte o reacţie la sionism, există o serie de aspecte care nu pot să fie ignorate. Chiar dacă ca mişcare şi, mai ales, ca o bună conştientizare a acestui aspect, sioniştii au fost mult mai bine pregătiţi, realităţile palestiniene nu pot şi nu trebuie să fie ignorate.
Aş începe dezbaterea problemei printr-o relatare ce o găsim în binecunoscuta carte a lui Rashid Khalidi, Palestinian Identety – The Construction of Modern National Consciouness. În 1701, consulul francez de la Sidon plăteşte o vizită la Ierusalim, fapt ce până atunci nu mai primise autorizaţie de la otomani. Acest lucru a dus la o puternică reacţie din partea populaţiei musulmane din zonă. Mai mulţi lideri provenind din marile familii împreună cu câţiva oficiali militari şi o mare parte a populaţie, atât săraci cât şi bogaţi, au elaborat şi semnat o petiţie adresată sultanului otoman Mustafa al II-lea cerând revocarea permisiunii pentru o asemenea vizită . Se subliniază astfel foarte uşor faptul că deşi nu manifestaseră un interes aproape deloc pentru alcătuirea unui sistem instituţional necesar unui stat, sentimentul apartenenţei la acele locuri este bine înrădăcinat în conştiinţa palestiniană şi în instinctul lor de conservare a acestui statut. Înainte de secolul al XX-lea, Palestina otomană a fost supusă unei varietăţi de aranjamente administrative. Sentimentul de apartenenţă la aceste locuri nu avea însă cum să fie diminuat, chiar şi prin prisma simplei existenţe a ideii unanim recunoscute de cele trei religii monoteiste şi anume că Palestina reprezintă „Pământul sfânt”. Astfel cum observăm încă de la începutul secolului al XVIII-lea, Ierusalimul are o conotaţie deosebită pentru palestinieni, importanţă ce va creşte odată cu trecerea timpului. Aceasta se datorează şi faptului că din 1874 Ierusalimul devine capitala unui sangeac independent care în 1877-1878 a trimis un reprezentant în Parlamentul otoman, iar în 1908-1919 avea să trimită trei reprezentanţi.
Ierusalimul reprezintă, de asemenea, un important centru cultural, intelectual, educaţional...însă ceea ce este şi mai îmbucurător este faptul că Ierusalimul nu era singurul centru de acest gen. Aici pot să fie amintite şi Jaffa, Haiffa, Hebron, Nablus, acesta din urmă fiind considerat la sfârşitul secolului al XIX-lea cel mai important centru manufacturier din zonă. Un stâlp de bază în dezvoltarea vieţii intelectuale a Palestinei a fost familia al-Khalidi. Aceştia au creat biblioteci, au dat spre tipărire diverse manuscrise pe care le deţineau din timpuri îndepărtate în familia lor. De asemenea, au creat şcoli pentru învăţarea limbilor străine şi a ştiinţelor moderne asemenea matematicii, păstrând însă şi o serie de arii tradiţionale . În 1914 registrele otomane consemnau 95 de şcoli primare şi trei secundare în Palestina în care învăţau peste 8000 de elevi din care 1500 erau fete.
Germenele ideii de naţiune o descoperim intr-unul din articolele lui Najib Azuri – fost ofiţer otoman în Palestina – redat în ziarul „Tahmart al Funun”, în 23 septembrie 1908. Acesta sugera recentului parlament otoman restaurat să extindă deja existentul sangeac al Ierusalimului la nord pentru a include porţiunile nordice ale Palestinei sugerând că progresul „teritoriului palestinian depinde de asta” . Totuşi, una din cele mai timpurii atestări ale reacţiei palestiniene faţă de sionism este o scrisoare trimisă lui Theodor Herzl, în 1899, de către Yussuf Dza al Din Pasha – deputat al Ierusalimului în parlamentul otoman între 1877 şi 1878. El atenţiona că ţelurile sioniste pot fi atinse doar în detrimentul populaţiei palestiniene şi încheia spunând „Lăsaţi Palestina în pace” .
Palestinienii au jucat rol important în ceea ce priveşte naţionalismul arab, prin intermediul ziarului „al-Kamif”, înverşunat oponent al sionismului. De asemenea, La Jaffa, în 1911, este fondat ziarul „Filastin” care în deceniile ce au urmat a reprezentat un mijloc folositor în răspândirea ideii palestiniene. Ataşamentul faţă de pan-arabism era schiţat şi într-o serie de ziare existente în afara ariei palestiniene.
Se poate spune că spre deosebire de sionism, naţionalismul arab a început să se concretizeze şi ca o reacţie la opresiunea otomană şi mai ales colonialismul european.
Un stat este reprezentat de trei componente majore: teritoriul, populaţia şi aparatul politic şi administrativ. În ceea ce priveşte Palestina avem un teritoriu locuit de două popoare: arabi şi evrei. Până la începerea fenomenului cunoscut în istorie sub numele de alyia – adică valurile de evrei veniţi în Palestina – numărul arabilor era net superior. Dacă facem aici şi o analiză a termenului de naţiune care se defineşte printr-o conştiinţă naţională determinată de limbă, istorie, moravuri, tradiţie comună tuturor, putem observa din paginile anterioare că palestinienii bifează toate aceste puncte. Avem astfel existenţa unei limbi atestate din cele mai vechi timpuri de descoperirile arheologice, o existenţă istorică continuă şi neîntreruptă înlăuntrul graniţelor Palestinei, cutume, obiceiuri, tradiţii comune locuitorilor şi, mai ales, o religie cu un caracter deosebit de unitar. Avem astfel conştiinţa naţională necesară apariţiei unui stat. Din păcate, ea este necesară, dar nu suficientă. Lipseşte aparatul politic şi administrativ, iar la acest capitol evreii i-au devansat pe arabi. Este vorba, de fapt, de sionişti care după ce încep să pună bazele acestui instrument au început să lucreze la îndeplinirea celorlalte două condiţii necesare apariţiei statului. Găsirea unui teritoriu şi popularea lui cu un număr majoritar de locuitori.
În 1869 fusese deschis Canalul Suez care era vital englezilor pentru legătura cu Orientul Îndepărtat. În anii premergători primului război mondial acest drum era ameninţat de germani prin planul acestora de a lega Berlinul de Bagdad printr-o cale ferată, ceea ce i-a alarmat pe britanici. De asemenea, ca turcii să nu-i convingă pe arabi să înceapă un război sfânt împotriva aliaţilor, ei au început în 1914 negocierile cu Hussein – conducătorul regiunii deşertice Hejaz. Totuşi, deşi încă din februarie 1914 Amir Abdalah, al doilea fiu al lui Hussein, îi spunea lui Kitchener că tatăl său ar putea organiza o insurecţie împotriva sultanului, nu s-a ajuns la o înţelegere decât după ce Imperiul Otoman a intrat în război.
În martie 1915 şi-a manifestat interesul faţă de zonă – mai bine zis faţă de Siria şi Locurile Sfinte, Franţa, însă englezii înclină să le dea arabilor impresia că aceste teritorii le aparţineau
Cred că dacă intrăm puţin pe tărâmul imaginaţiei putem spune că Palestina era asemenea unei case deţinute de britanici pe care aceştia încercau să o atribuie la două familii total diferite, fără însă a preciza concret cine şi ce anume din casă avea să ocupe. Avem astfel un arbitru menit să arbitreze un meci, favorizând câteodată un al treilea jucător, însă având grijă întotdeauna ca el să aterizeze în picioare, fără să-i pese dacă acest lucru transformă meciul într-un măcel sau dacă la sfârşitul acestuia echipa învingătoare nu este neapărat echipa care era câştigătoare de drept.
Ce anume determină interesul britanicilor faţă de arabi? De ce simt nevoia să le facă acestora promisiuni care să-i atragă de partea lor, dacă în discuţiile lor cu ne-arabi este destul de clar că nu prea au de gând să respecte ceea ce conveniseră cu arabii?
Hai să privim puţin harta Europei la început de secolul XX, ca să alegem un moment şi, mai precis, să zicem 1914. Acesta este momentul când izbucneşte ceea ce – până la al Doilea Război Mondial – a fost cunoscut în istorie ca „Marele Război”. Cele două tabere, Antanta şi Puterile Centrale, dacă ne uităm la componenţa lor putem vedea şi pe unde bat interesele acestora. În primul rând acesta a fost un război care s-a dorit – şi s-a crezut – iniţial a fi un război de scurtă durată. Dată fiind amploarea lui, intrarea altor aliaţi în război sau încercarea de scoatere din joc a altor pioni pentru slăbirea inamicului devin elemente de bază ale acestui joc.
Am stabilit mai devreme de ce din punct de vedere geo-strategic, economic şi comercial teritoriile arabe prezentau un interes major pentru oricine, dar cu precădere pentru Marea Britanie. Iată de ce aceştia nu-şi puteau permite ca arabii să îmbrăţişeze cauza Puterilor Centrale: în primul rând poziţia lor primordială pentru Marea Britanie prin deschiderea Canalului Suez pentru drumul spre Indii şi în al doilea rând trebuiau încercate să fie stopate orice încercări de întărire şi fortificare a rândurilor adversarului.
Perioada dintre cele două războaie mondiale avea să aducă si mai multă ceață asupra teriroiului Palestinian, și prin extindere a întregii zone din orientul mijlociu.
O nouă conflagraţie mondială punea Marea Britanie în poziţia de a duce o politică prietenoasă faţă de două popoare care aveau aceleaşi aspiraţii, incompatibile între ele. Dacă este adevărată sintaxa că istoria se repetă, ea ar putea fi ilustrată de această situaţie. Problematica ei însă era mult mai complicată decât fusese în urmă cu două decenii. Pretenţiile, dorinţele şi capacităţile de a-şi apăra drepturile celor două comunităţi erau acum cu totul schimbate. Un popor palestinian care se vedea izgonit de pe propriile-i meleaguri, şi un popor evreu care se agăţa cu disperare şi cu înverşunare de şansa de a-şi crea mult visatul cămin naţional. Iată cum situaţia în care se ajunsese în 1939 în teritoriile palestiniene reprezintă rădăcina tabloului ce ilustrează Orientul Mijlociu de azi: „cea mai volatilă regiune din lume a cărei instabilitate este o continuă ameninţare la pacea globală” .
Postări
