consecinte

Nu știu dacă ești înger sau demon dar tare aș mai vrea să mă lași în pace…Să pot să trăiesc din nou! Ca orice drog nici tu nu aduci până la urmă nimik bun în viața mea. Am ignorat ca toți ignoranții muribuzi că dacă te respir zi de zi, dacă te inserez încet încet în sângele meu, dacă îmi învăț fiecare moleculă să se hrănească cu tine voi sfârși – în emisfera terestră - în formă de particule cenușii pe brațele mării, iar dincolo de cele pămîntești voi fi doar un suflet pierdut printre angoase. Dacă aș fi rămas doar la primul gând : o tentație dulce la care nu îmi îngăduiam să aspir, ce bine mi-ar fi fost !! Era simplu… trebuia doar să-mi întorc capu în altă direcție. Dar pentru prima dată în viața mea voința m-a părăsit și m-am trezit prinsă în plasa ta. Normal că totul a fost roz, frumos și înmiresmat la început. Nu atingeam pământul, zburam și mă simțeam nemuritoare. Toate nenorocirile de pe lume le ignoram, pentru mine viața devenise aproape un paradis tangibil. Dar pe măsură ce zilele se scurgeau simțeam nevoia să măresc doza din ce în ce mai mult. Combinând prezența ta cu o cantitate iresponsabilă de alcool am ajuns la prima supradoza. M-am oprit. Lunile care au urmat au transformat covalescența într-o agonie aproape imposibil de suportat. Am crezut în cele din urmă că m-am vindecat și că pot să stau în preajma ta fără să mai mă prăbușesc din nou în milioane de abisuri infinte. Dar voința s-a topit din nou în preajma ta iar spasmurile au devenit și mai nesuferite pentru că aproape îmi doream iarăși măcar o mică supradoză din tine numai că de data asta eram ca un flămând căruia îi fluturi o tavă plină cu merinde pe sub nas dar îi legi mâinile, îi astupi gura și nu poate decât să se zbată ca un animal măcelărit pe viu. Așa că strângând din dinți, mi-am adunat ultimele fărâmi de voință, mi-am întors spatele și am sperat că dacă închid ușa în urma mea mă voi vindeca definitiv. Lunile au trecut și parcă mi-am recăpătat viața. Dar nici o greșală nu rămâne fără consecințe. Orice dependență lasă cicatrice sau chiar răni deschise. Trăiesc – dacă pot spune așa – cu un cancer devinitiv și fără leac în mine acum. Sunt zile bune când viața se scurge aproape normal, și sunt ore în șir ca acestea când simt otrava inundându-mi întreaga ființă. Ca orice optimist incurabil, undeva într-o peșteră rece și îndepărtată din sufletu meu, nutresc speranța că se va gasi într-o zi leacul care mă va vindeca. Dar realitatea mă învață în fiecare zi că acest lucru e din ce în ce mai puțin probabil. Atât cât voi mai bântui această lume îmi rămâne speranța că din când în când mai apare cîte un medicament nou care mai îmi alină suferințele căpătate dintr-o inconștiență adolescentină.